Daca m-ai intreba cine sunt, probabil nu as incepe cu numele meu.

As incepe cu un miros.

Mirosul lemnelor care ardeau in soba, in diminetile reci din satul de langa Satu Mare unde am copilarit. Mirosul prajiturii cu mere pe care mama o facea din cand in cand si care umplea casa cu o caldura pe care si astazi o pot simti.

Ani mai tarziu aveam sa descopar notele de Oud si sa inteleg de ce ma emotionau atat de profund.

Poate ca, fara sa imi dau seama, intreaga mea poveste a inceput cu un parfum, cu mult inainte sa existe Bianchi.

Copilaria care m-a invatat libertatea

M-am nascut in Satu Mare, iar copilaria mea s-a desfasurat intr-un sat din apropiere, acolo unde timpul avea un alt ritm.

Eram afara de dimineata pana seara. Mergeam cu bicicleta, jucam fotbal cu ceilalti copii, ne construiam casute si inventam lumi in care nu exista graba.

Cred ca natura a fost primul meu profesor.

M-a invatat linistea.

Libertatea.

Rabdarea.

Si poate tocmai de aceea, astazi, cand simt ca ma indepartez de mine, aleg intotdeauna natura. Fie ca este o padure, marea sau un drum fara destinatie, acolo reusesc sa ma aud din nou.

Copilaria mea nu a fost una in care iubirea se rostea des.

Parintii mei munceau foarte mult. Iubirea se transmitea prin ceea ce faceau pentru noi, nu prin imbratisari sau prin timp petrecut impreuna.

Astazi ii inteleg.

Dar copilul din mine a crescut invatand ca trebuie sa se descurce singur.

Ma trezeam dimineata, imi pregateam mancarea pentru scoala si faceam focul in soba. Nu imi amintesc sa fi fost verificata vreodata daca mi-am facut temele. Eram premianta si simteam, in sufletul meu de copil, ca responsabilitatea imi apartinea.

Privind in urma, imi dau seama ca eram un copil liber si, in acelasi timp, surprinzator de matur.

Un suflet batran intr-un corp de copil.

In paralel cu aceasta independenta exista si partea mea artistica.

Am facut vioara, dans si canto. Imi placea sa creez, sa ma exprim si sa descopar frumosul in lucruri simple.

In camera mea schimbam mereu ceva. Aproape in fiecare saptamana mutam mobila, redecoram si reorganizam. Nu suportam monotonia. Simteam nevoia ca spatiul din jurul meu sa respire altfel.

Astazi imi dau seama ca nu mutam doar obiecte.

Incercam sa creez o stare.

Nu am crescut intr-o familie cu lipsuri. Dar nici intr-o familie in care frumusetea era o preocupare. Eu, insa, am simtit mereu nevoia sa inteleg lucrurile.

Nu voiam doar sa mananc.

Voiam sa descopar gusturile.

Nu voiam doar sa beau un pahar de vin.

Voiam sa inteleg povestea lui.

Nu voiam doar sa intru intr-o casa.

Voiam sa simt atmosfera ei.

Cred ca inca de atunci cautam, fara sa stiu, feluri frumoase de a trai.

La optsprezece ani am plecat de acasa.

Au urmat noua ani in Cluj, unde am studiat si mi-am construit primii pasi ca adult. Apoi a venit Bucurestiul, orasul in care locuiesc de sase ani si care avea sa imi schimbe viata in moduri pe care nu le-as fi putut anticipa.

Nu mi-a fost niciodata frica de schimbare.

Am avut intotdeauna convingerea ca, atat timp cat depinde de mine, voi gasi o cale.

Poate ca aceasta incredere vine tocmai din copilaria mea. Din faptul ca am invatat devreme sa ma descurc si sa merg inainte.

Dar, privind astazi in urma, imi dau seama ca ani la rand am confundat puterea cu obisnuinta de a duce totul singura.

Stiam foarte bine sa fac.

Nu invatasem inca sa fiu.

Aveam sa descopar mult mai tarziu ca exista o diferenta uriasa intre cele doua.

Astazi cred ca nu putem construi nimic cu adevarat frumos daca, inainte de toate, nu ne intoarcem catre noi insine.

Cel mai important lucru pe care l-am invatat este ca trebuie sa fiu, pentru ca apoi sa pot face.

Aceasta lectie avea sa schimbe nu doar viata mea, ci si felul in care avea sa se nasca Bianchi.

Harra si lectia iubirii neconditionate

Aveam optsprezece ani cand a intrat in viata mea.

Nu stia sa vorbeasca.

Dar avea sa ma invete tot ce nu reusisem sa invat pana atunci despre iubire.

Am cumparat-o pe Harra din primul meu salariu.

Aveam doar optsprezece ani.

Era atat de mica incat incapea in palmele mele. O faptura maronie, cu ochi mari si negri, un Shih Tzu metis cu Bichon si o personalitate incredibil de puternica.

Imi amintesc perfect prima noastra intalnire.

Statea asezata in fund si refuza sa plece de langa mama ei. Eu eram o pustoaica cu parul cret si, in clipa in care am vazut-o, m-am indragostit de ea pe loc.

Cred ca lucrurile importante din viata vin atunci cand sufletul nostru este pregatit sa le primeasca.

Harra a venit exact cand aveam nevoie de ea.

Mi-a oferit ceva ce nu poate fi cumparat si nici explicat complet in cuvinte: iubire neconditionata.

M-a iubit fara sa ii demonstrez nimic. Fara sa trebuiasca sa performez, sa fiu perfecta sau sa merit.

Pur si simplu m-a iubit.

Cred ca cel mai de pret dar pe care il poate primi un om este sa fie iubit pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce face.

Harra mi-a aratat asta in fiecare zi.

A fost alaturi de mine in toate etapele vietii mele. La fiecare mutare, la fiecare inceput, la fiecare bucurie si la fiecare moment in care am simtit ca nu mai pot.

Astazi are paisprezece ani.

Uneori ma surprind intrebandu-ma cum va arata viata fara ea.

Nu gasesc niciodata un raspuns.

Exista doar recunostinta.

Recunostinta pentru toate diminetile in care m-a trezit, pentru toate serile in care a adormit langa mine si pentru iubirea pe care mi-a oferit-o fara sa ceara nimic in schimb.

Pentru mine, Harra nu este doar catelul meu.

Este una dintre cele mai frumoase lectii despre iubire pe care le-am primit vreodata.

Momentul in care am inceput sa ma caut

Ani la rand am fost omul pe care ceilalti se bazau.

Imi era firesc sa sustin, sa rezolv, sa fiu puternica.

Asa am crescut.

Asa am invatat sa iubesc.

In 2020, tatal meu a murit, in plina pandemie.

In ziua inmormantarii nu mi-am dat voie sa plang.

Mama avea nevoie de mine.

Familia avea nevoie de mine.

Iar eu am simtit ca trebuie sa fiu puternica.

Cateva luni mai tarziu, cand lucrurile incepusera sa se aseze, iar mama era deja mai bine, am cazut eu.

Atunci am inteles ca imi petrecusem viata avand grija de ceilalti si ma asezasem pe mine insami intr-un colt.

Aveam un job.

Eram intr-o relatie.

Din exterior, viata mea parea in ordine.

In interior insa, ma simteam singura si nici macar nu intelegeam de ce.

Traiam pe pilot automat.

Imi duceam toata atentia in exterior si nu imi cunosteam aproape deloc propriile nevoi.

Aceea a fost perioada in care am inceput sa ma caut.

Nu pentru ca voiam sa devin altcineva.

Ci pentru ca simteam ca, undeva pe drum, ma pierdusem pe mine.

Am inceput sa citesc, sa particip la cursuri, sa explorez dezvoltarea personala si terapii care ma ajutau sa ma inteleg mai bine.

Una dintre cele mai importante descoperiri au fost uleiurile esentiale.

Poate parea surprinzator, dar mirosul a devenit una dintre terapiile mele.

Am inteles ca un parfum poate deschide o usa catre o amintire, poate trezi o emotie sau poate scoate la suprafata parti din tine pe care le-ai ascuns ani intregi.

Mirosul m-a invatat sa ma relaxez.

Sa ma conectez cu energia mea feminina.

Sa fiu mai blanda cu mine.

A fost o calatorie facuta pentru mine si catre mine.

Daca astazi as putea sa ma intorc la Bianca din acea perioada, nu i-as spune sa fie mai puternica.

As lua-o in brate si i-as spune:

„Este in regula sa fii obosita.

Este in regula sa plangi.

Este in regula sa spui lumii ca te doare.”

Cred ca acela a fost momentul in care am inteles cea mai importanta lectie a vietii mele.

Mai intai trebuie sa fii.

Abia apoi poti sa faci.

O scoala despre oameni

De aproape zece ani lucrez in domeniul HoReCa, in lumea vinului.

Multi oameni cred ca vand vin.

Eu cred ca lucrez cu oamenii.

Am cunoscut sute de restaurante si mii de oameni.

Nu exista zi in care sa nu intalnesc pe cineva nou.

HoReCa m-a calit.

M-a invatat sa fiu prezenta, sa ascult cu adevarat si sa observ ceea ce oamenii nu spun in cuvinte.

M-a invatat sa fac diferenta intre tipologiile de oameni, sa am rabdare si sa inteleg ca fiecare client are alte nevoi.

Nu mi-am dorit niciodata sa fiu prezenta peste tot.

Mi-am dorit sa fiu in locurile in care vinul era apreciat.

Intotdeauna am recomandat doar vinurile in care am crezut si care se potriveau cu meniul, cu restaurantul si cu povestea locului.

Cred ca autenticitatea se simte.

La fel ca un parfum bun.

Sau ca un vin bun.

Nu pot fi explicate complet.

Trebuie traite.

Poate tocmai de aceea iubesc atat de mult aceasta lume.

Pentru ca fiecare degustare este diferita.

La fel ca fiecare om pe care il intalnesc.

Si fiecare intalnire ma invata, inca o data, ca viata merita simtita.

Cum s-a nascut Bianchi

Multa vreme am simtit ca, intr-o zi, voi crea ceva cu mainile mele.

Nu stiam ce va fi.

Dar simteam.

Intotdeauna mi-am iubit mainile. Sunt partea corpului pe care o respect cel mai mult, pentru ca prin ele pot transforma o idee intr-un obiect care ajunge in casa sau in sufletul unui om.

Poate ca acesta a fost, de fapt, inceputul Bianchi.

Nu intr-un atelier.

Nu intr-un plan de afaceri.

Ci in dorinta de a crea.

De-a lungul anilor am fost fascinata de parfumuri. Am o colectie impresionanta si, uneori, glumesc spunand ca intr-o alta viata am fost parfumier.

In timpul pandemiei, cea mai mare teama a mea nu era boala in sine.

Era sa nu imi pierd mirosul.

Pentru mine, mirosul nu este doar un simt.

Este felul in care ma conectez cu lumea.

Este modul in care imi amintesc.

In care iubesc.

In care creez.

De aceea, atunci cand am inceput sa fac primele lumanari, nu m-am gandit ca fac un produs.

Am simtit ca dau forma unei emotii.

Imi amintesc perfect prima lumanare.

Cele douazeci si patru de ore in care ceara trebuia sa se intareasca mi s-au parut nesfarsite.

Abia asteptam sa o aprind.

Sa o miros.

Sa vad daca emotia pe care o simtisem in timpul creatiei se regasea si in rezultatul final.

Stateam pe canapea si zambeam singura.

Eram atat de fericita.

Nu pentru ca facusem o lumanare.

Ci pentru ca facusem ceva cu mainile mele.

Atunci am inteles ca nu creez obiecte.

Creez stari.

Lansarea Bianchi nu a avut loc intr-un showroom si nici la un eveniment de business.

A avut loc la nunta noastra.

Invitatii nu stiau ca lumanarile, parfumurile si o parte dintre detalii erau create de mine.

Nu exista inca site-ul.

Nu exista un magazin.

Exista doar dorinta mea de a darui ceva autentic.

Dupa nunta au inceput telefoanele.

„De unde le putem comanda?”

„Cine le face?”

„Mai aveti?”

Imi amintesc si acum uimirea pe care am simtit-o.

Nu pentru ca oamenii voiau sa cumpere.

Ci pentru ca isi doreau sa ia acasa o parte din atmosfera pe care o traisera.

Atunci am inteles ca Bianchi poate exista si dincolo de mine.

Ritualurile care ma aduc acasa

Acasa nu este un loc.

Este un mod de a fi.

Pentru mine, acasa inseamna lumina calda, ordine, liniste si un parfum discret care ii intampina pe oameni inainte sa bata la usa.

Vecinii spun adesea ca stiu cand ajung in dreptul apartamentului nostru.

Nu pentru ca vad ceva.

Ci pentru ca simt parfumul casei.

Diminetile sunt momentul meu preferat.

Soarele intra frumos in living si in bucatarie.

Pun muzica.

Aprind un betisor parfumat.

Pregatesc doua pahare cu apa, cafeaua pentru mine si pentru sotul meu, apoi un smoothie sau un fresh, in functie de fructele pe care le avem.

Nu sunt gesturi spectaculoase.

Dar sunt ritualurile care imi amintesc sa nu traiesc pe graba.

Din casa noastra nu lipsesc niciodata muzica, lumanarile si parfumul.

Ele nu sunt decor.

Sunt parte din felul in care alegem sa traim.

Ce inseamna luxul pentru mine

Am inteles, in timp, ca luxul nu are legatura cu opulenta.

Nu inseamna aur.

Nu inseamna obiecte scumpe.

Luxul este ceea ce reuseste sa te faca sa simti.

Unul dintre cele mai luxoase momente din viata mea nu s-a intamplat intr-un hotel de cinci stele.

S-a intamplat sub un copac.

Era seara.

Cerul era plin de stele.

Aveam un platou cu branzeturi, o sticla de vin si oameni dragi.

Degustam vinul si povesteam fiecare ce simte.

Atat.

Si era suficient.

Acolo am inteles ca adevaratul lux este prezenta.

Sa fii cu adevarat acolo.

Sa ai timp.

Sa simti.

Cred ca aceasta este si filosofia Bianchi.

Nu creez produse. Incerc sa creez contexte in care oamenii sa isi aminteasca de ei, de cei dragi si de ceea ce conteaza cu adevarat.

Viata pe care o aleg

Daca inchid ochii si ma gandesc la mine peste treizeci de ani, ma vad pe malul marii sau al oceanului, intr-un sat pescaresc, aproape si de munte.

Dimineata iesim din casa si mergem la cafeneaua noastra preferata.

Eu imi comand o cafea si un croissant.

Vlad isi citeste stirile, zambeste si isi comanda un pahar de Prosecco.

Ne plimbam de mana.

Avem un iaht, nu ca simbol al succesului, ci al libertatii.

Iubim restaurantele locale, iar oamenii de acolo ne cunosc pe nume.

Avem si o casa in Romania, cu o gradina mare, unde petrecem cateva luni pe an.

Copiii sunt mari.

Nepotii ne viziteaza des.

In satul acela mic avem prieteni cu care organizam seri lungi, cine, muzica si povesti.

Nu imi imaginez o viata in care muncesc fara sa ma bucur.

Imi imaginez o viata in care ma bucur pentru ca am ales sa traiesc.

Daca, peste ani, cineva va citi aceste randuri, mi-as dori sa nu plece cu impresia ca a descoperit un brand.

Mi-as dori sa simta ca a cunoscut un om.

Un om care a inteles ca frumusetea nu sta in perfectiune.

Ci in prezenta.

In emotie.

In iubire.

Si in toate acele momente aparent mici care, atunci cand sunt traite cu adevarat, raman cu noi pentru totdeauna.

Pentru ca, la final, despre asta cred ca este viata.

Nu despre cat avem.

Nu despre cat facem.

Ci despre cat de profund alegem sa simtim.

Viata merita traita.

Iar daca prin ceea ce creez reusesc sa aduc putin mai multa frumusete, liniste si emotie in casele si in inimile oamenilor, atunci simt ca sunt exact acolo unde trebuie sa fiu.

Bine ai venit in universul Bianchi.